„Societatea necivilă” şi căderea comunismului

Volumul Societatea necivilă. Anul 1989: implozia structurilor comuniste,  realizat de Stephen Kotkin şi a lui Jan T. Gross (profesori la Universitatea din Princeton), publicat de editura Curtea Veche în colecţia „Constelaţii” cu sprijinul Institutului de Investigare de Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, lansează câteva idei şi ipoteze de lucru care au toate şansele să scoată reflecţia asupra căderii comunismului din comoditatea locurilor comune vehiculate în acest domeniu academic. Prin sintagma "societate necivilă", Stephen Kotkin desemnează aproximativ aceeaşi categorie de indivizi pe care Milovan Djilas o numea "noua clasă". Cu amendamentul notabil că istoricul american extinde aria de cuprindere a "societăţii necivile" şi dincolo de nomenclatura propriu-zisă, la celelalte categorii socio-profesionale care gravitează în jurul puterii comuniste, o susţin şi profită de pe urma politicilor acesteia: miliţieni, securişti, armata, intelectualii angajaţi sau tehnocraţii industrializării socialiste.

Prima premisă a cărţii lui Kotkin şi Gross este determinată de constatarea simplă că, proporţional vorbind, această "societate necivilă" a fost mult mai numeroasă şi mai bine plasată pentru a influenţa sistemul decât "societatea civilă", adică disidenţii declaraţi, organizaţiile lor semiclandestine (acolo unde au existat), clerul anticomunist, ori simplii cetăţeni care acceptau să trăiască, urmând preceptul lui Havel, ca şi când ar fi fost liberi. Dintr-o atare constatare derivă "nucleul dur" al cărţii: ipoteza celor doi autori potrivit căreia regimurile comuniste din Europa nu au fost răsturnate, aşa cum o bună parte a istoriografiei post-1989 a încercat să argumenteze, de revolta cetăţenilor organizaţi în şi de "societatea civilă", ci la baza răsturnării s-ar afla chiar reprezentanţii înşişi ai regimurilor comuniste, acea "societate necivilă" care, în mod paradoxal, a determinat colapsul unei puteri politice deşi părea să se afle în deplină simbioză de interese cu aceasta. Altfel spus, comunismul sovietic şi european a făcut implozie ca urmare a modului în care şi-a exercitat posibilitatea de a alege între "încremenire" şi reformă.

Exemplele folosite de Kotkin şi Gross - RDG, România şi Polonia - ar trebui să ilustreze tocmai prin diversitatea lor punctul de vedere exprimat de autori. Notez în treacăt o altă "originalitate" : pentru Kotkin şi Gross, nu România, aşa cum ne obişnuisem până acum, constituie excepţia lagărului socialist, ci Polonia, singura ţară comunistă în care se poate vorbi de existenţa unei veritabile societăţi civile. Demonstraţia se axează în principal pe constatarea că, în toate cele trei cazuri, concurenţa "mirajului capitalist" al societăţii de consum şi incapacitatea regimurilor comuniste de a ţine pasul cu aceasta au determinat un gen de luare în prizonierat a socialismului de către capitalism - prin intermediul creşterii continue a datoriilor publice - şi, în cele din urmă, eşecul definitiv al socialismului ca experiment economic şi social. Aşadar, nu ideile şi dorinţa de libertate, ci foamea (în sensul mai literal sau mai metaforic al cuvântului) şi instinctul omenesc al posesiunii materiale (imposibil de eradicat, fie şi prin complicata inginerie de creare a "omului nou") au determinat revoltele anticomuniste din 1989.

O astfel de ipoteză tranşantă şi complet lipsită de poezie nu prea are cum să placă viziunii eroice despre sine a ex-comunistului din Est. Nu e prea măgulitor să ţi se spună că nu disidenţii tăi eroici alături de poporul martir au determinat căderea comunismului, ci mai degrabă incapacitatea acestuia de a ieşi din dilema pe care singur şi-o produsese: a se reforma şi a dispărea (cazul Poloniei) sau a se conserva cu orice preţ şi a se condamna la implozie (cazul României). Nu e prea simpatic să se concluzioneze că nu ideile luminoase, ci materialitatea mizeră a cotidianului comunist a avut un rol hotărâtor în acest proces. Dar, dacă reuşeşti să treci de acest prim şoc al revelaţiilor anti-adolescentine, demonstraţia lui Kotkin şi Gross are suficientă noimă şi destule argumente pentru a-ţi reţine atenţia.

Am observat că volumul nu exploatează deloc vasta literatură sociologică inaugurată în 1992 de Georges Mink şi Jean-Charle Szurek cu "Cet etrange post-communisme". Aceasta se concentrează asupra procesului de conversiune la capitalism a nomenclaturii comuniste şi, ca efect, dezangajarea treptată a acesteia faţă de susţinerea unui proiect socialist ce ajunsese să-i încurce, iar nu să-i servească, planurile de îmbogăţire individuală. Cred că, dacă ar fi fost chestionată corespunzător, ea ar fi oferit o pistă solidă - posibil chiar cea mai solidă - pentru demonstrarea ipotezei lui Kotkin şi Gross.

Ca reprezentare simbolică a demonstraţiei lor, cei doi autori relatează la începutul cărţii o scenă din filmul românesc A fost sau n-a fost , apelul telefonic în redacţie al unei femei care le spune participanţilor la emisiune: "Sun doar pentru a vă aminti că afară ninge. Ninge cu fulgi mari şi albi. Bucuraţi-vă acum. Mâine va fi noroi..." Finalul cărţii mi-a reamintit o scenă din filmul lui Andrei Ujică, Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu: acolo, chiar în primele minute ale filmului, apare pe ecran, pentru o fracţiune de secundă, un grup de muncitori cu o pancartă pe care scrie: "Trăiască învăţătura marxist-leninistă autobiruitoare!" Trebuie să fii foarte atent pentru a prinde, în respectiva fracţiune de secundă, mărturia fulgurantă a ignoranţei cine ştie cărui pictor de lozinci şi a neatenţiei cine ştie cărui cenzor. Dar, dacă reuşeşti, ai motive să reflectezi îndelung la ironia amară - şi uneori profetică - a hazardului istoric.

Alina Pavelescu