Reeducarea în România comunistă [1948-1955], Târgşor, Gherla
de Dumitru Lăcătuşu
Între aceste două puncte de vedere, exprimate de doi dintre cei mai valoroşi cercetări ai Fenomenului Piteşti, înclin să-i dăm dreptate celui afirmat de Mircea Stănescu, şi anume că scopul acţiunilor din anii cincizeci din penitenciarele comuniste l-a reprezentat crearea unui nou tip uman conformist ideologic şi incapabil să opună orice formă de rezistenţă. În recenzia la primul volum al lucrării lui Mircea Stănescu, am arătat că reeducările din penitenciarele comuniste au fost un proces accelerat desfăşurat în aceste închisori, care pentru autorităţile comuniste au reprezentat un laborator pentru încercarea unor noi tehnici şi metode de fabricare a unui om nou, total diferit de ce al societăţii „burgheze”, destinat extincţiei ca şi societatea însăşi. Karl Marx a şi subliniat acest aspect în Teze despre Feuerbach: „Filosofii nu au făcut decât să interpreteze lumea în diferite moduri, important însă este a o schimba”, ceea ce implica şi „restructurarea” oamenilor vechi societăţi. Aceştia erau împărţiţi în două categorii: reeducabili şi nereeducabili. Cei din prima categorie au fost studenţii, elevii şi deţinuţii din penitenciarele Piteşti, Gherla, Târgşor, Canal şi alte locuri de detenţie, care au fost trecuţi prin acest proces de remodelare a concepţiilor lor morale, religioase şi politice. Cea de a doua categorie a cuprins, în general, persoane destinate încă de la început exterminării fizice şi includea elita interbelică (politică, culturală, economică şi militară). Cei din această categorie (prim-miniştri, miniştri, generali etc.) au fost încarceraţi la Sighet, în prima perioada a anilor cincizeci, şi la Râmnicu Sărat, în cea de a doua perioadă, unde au fost supuşi unui proces de exterminare, ale cărui caracteristici au fost izolarea totală, lipsa oricărei forme de asistenţă medicală şi alimentaţia de subzistenţă, grăbit şi de vârsta înaintată a deţinuţilor de la Sighet. Acest scop, de obţinere a unui nou tip uman, este subliniat şi de către Tzvetan Todorov în lucrarea „Memoria răului, ispita binelui: o analiză a secolui” şi este propriu celor două totalitarisme ale secolului XX, metodele fiind diferite: „comuniştii şi naziştii au urmărit obţinerea unui om nou, primii prin reeducare sau teroare, naziştii prin supravegherea reproducerii şi eliminarea unor <<rase>> şi indivizi socotiţi inferiori” (T. Todorov, Memoria răului…, p. 34).
Reeducarea deţinuţilor nu a fost şi nu este o caracteristică a detenţiei din perioada comunistă, ci reprezintă unul dintre scopurile declarate ale pedepsei privative de libertate (închisoarea), fiind menţionată ca atare în regulamentele de executare a pedepselor şi de organizare a locurilor de detenţie. În spaţiul românesc acest scop a fost arătat, încă din secolul XIX de Constantin Moroiu, unul dintre primii bursieri români plecaţi la studii în străinătate şi autorul „regulamentul temniţelor” din Regulamentul organic. Acesta considera că „cinstea cea mai mare a unui guvern părintesc este de a întâmpina şi nu de a pedepsi vinovăţiile”, iar „temniţele” trebuiau transformate din locuri de osândă, în case de siguranţă şi de îndreptare a delicventului (Ovid Stănciulescu, Cercetări asupra regimului penitenciar român din veacul al XIX-lea. Cu un studiu necunoscut al lui Constantin Moroiu, Cluj, Tipografia Fondul Cărţilor Funduare, 1933, p. 28). Percepţia lui Moroiu asupra rolul închisorii într-un stat modern era influenţată de curentul de gândire dominant în secolul XIX şi avea în centru redescoperirea, de către umanişti, în a doua jumătate a secolului XXVII, a „omului criminal”. O dată cu această redescoperire, ei au devenit preocupaţi de soarta lui, fiind incriminată folosirea excesivă a pedepselor fizice, a suplicilor şi a pedepsei capitale, după cum arată Michel Foucault, în lucrarea A supraveghea şi a pedepsi. Naşterea închisorii. Autorul citat afirmă că începând cu secolul XIX „acest <<om>> descoperit în criminal va deveni ţinta intervenţiei penale, obiectul pe care aceasta pretinde să-l corecteze şi să-l transforme, domeniul unei serii întregii de ştiinţe şi practici bizare - <<penitenciare>>, <<criminologice>>” (Michel Foucault, A supraveghea şi a pedepsi: naşterea închisorii, ediţia a II-a revizuită, Piteşti, Editura Paralela 45, 2005, pp. 95-96).
Un precedent al reeducării violente, care va atinge paroxismul în anii comunismului, a avut loc în penitenciarele din România şi în perioada celui de al doilea război mondial, desigur cu diferenţele de rigoare şi la o scară mult mai redusă. Subiecţii au fost aleşi din rândul elevilor şi studenţilor legionari, încarceraţi după rebeliunea legionară din ianuarie 1941. Elevii şi studenţii de formaţie legionară au reprezentat principalele categorii trecute prin reeducarea comunistă. Într-un Memoriu din martie 1942, ministrul Justiţiei din acea perioadă, Constantin Stoicescu, semnala abuzurile din închisori, după numirea în funcţia de director a Direcţiei Penitenciare şi Instituţiilor de Prevenţiune a colonelului magistrat Alexandru Petrescu. În acest memoriu el arăta şi principalul scop al închisorilor: „reeducarea morală şi cetăţenească” a „deţinuţilor rebeli” (legionari), dar nu prin „mijloace tari” (violente), ministrul considerând că „deţinutul nu poate fi tratat de nimeni ca un animal. El este om şi mai presus de toate este român”. (Dumitru Lăcătuşu, Penitenciarul Piteşti: istoric şi regim concentraţionar, în Dumitru Lăcătuşu, Alim Mureşan (editori), „Casa teorii. Documente privind penitenciarul din Piteşti (1947-1977)”, Iaşi, Polirom, 2010, pp.41-43). După 1945, Alexandru Petrescu a fost recuperat de comunişti şi numit preşedinte al Tribunalului Militar, fiind implicat în majoritatea proceselor politice din anii cincizeci, ca multe alte personaje compromise.
Volumul al doilea al lucrării lui Mircea Stănescu, Reeducarea în România comunistă [1948-1955], Târgşor, Gherla, tratează acţiunile de reeducare organizate de administraţiile locurilor de detenţie, sub coordonarea Serviciului Inspecţii, în penitenciarele omonime. Prima închisoare a fost destinată elevilor, care au fost aduşi aici din celelalte penitenciare începând cu primăvara anului 1948 (Mircea Stănescu, Reeducarea, vol. 2, p. 8). Loturi noi de elevi au fost transferate în cursul aceluiaşi an, dar şi în cel următor (Ibidem, pp. 9-10). Cea de a doua a fost folosită în perioada comunistă pentru încarcerarea muncitorilor, ţăranilor şi a „frontieriştilor” (deţinuţii condamnaţi pentru tentativa de trecere frauduloasă a frontierei). În perioada reeducării, la Gherla au ajuns şi o parte dintre „reeducaţii” de la Piteşti, mai 1950, dar şi elevii de la Târgşor, după sistarea reeducării din acest penitenciar, 10 decembrie 1950. Ulterior au fost aduşi aici şi restul deţinuţilor din Piteşti, inclusiv Eugen Ţurcanu (pp. 60, 109, 151). Această carte este al doilea volum al unei trilogii care îşi propune să „redea istoria tentativelor şi reuşitelor regimului comunist din România perioadei indicate de a restructura (reeduca) deţinuţii politici, adică, pe scurt: de a-i transforma din duşmani (reali sau presupuşi) în aderenţi (reali) ai doctrinei şi practicii comuniste” (Nota autorului, Reeducarea în România comunistă [1945-1952]Aiud, Suceava, Piteşti, Braşov, vol. 1, p.11).
Mircea Stănescu, autorul lucrării, este licenţiat în filozofie la Universitatea din Bucureşti şi doctor cu o teză despre reeducarea de tip Piteşti la aceeaşi instituţie (pentru mai multe informaţii despre Mircea Stănescu vezi http://www.iiccmer.ro/ro/recenzii_de_carte/arhiva_recenzii_de_carte/martie_2010/
Referitor la acest al doilea volum trebuie evidenţiate câteva aspecte: structura unitară şi informaţiile oferite, care o fac indispensabilă pentru viitoarele cercetări despre acest subiect, încă puţin cunoscut, cu excepţia istoricilor şi a cercetătorilor din domeniu. În cele două părţi principale (Târgşor şi Gherla), Mircea Stănescu prezintă un scurt istoric al penitenciarelor, sosirea primelor loturi de deţinuţi care vor fi trecuţi prin reeducare, descrieri ale personalului administrativ, desfăşurarea propriu-zisă a „reeducării” şi poziţia conducerilor din cele două închisori şi desigur concluziile autorului la subiectul tratat. În economia cărţii, paginile referitoare la reeducarea din Gherla ocupă un spaţiu mai mare, ca urmare a intensităţii acţiunilor din acest penitenciar şi a numărului mai mare de deţinuţi supuşi procesului de transformare a concepţiilor morale, religioase şi politice.
Între cele două acţiuni de reeducare există atât similitudini cât şi deosebiri, privind atitudinea administraţiilor celor două închisori, şi respectiv caracterul reeducărilor din cele două locuri de detenţie. Iniţial, poziţia directorilor din penitenciarele Târgşor şi Gherla a fost una de simulare a acţiunilor de reeducare, ceea ce a condus inevitabil la înlocuirea lor, şi inclusiv a vechilor gardieni, cu persoane dispuse la astfel de acţiuni. Noii gardieni au fost selecţionaţi din rândurile proaspeţilor absolvenţi ai şcolii de gardieni de la Jilava, organizată în perioada lui Nicolae Maromet, comandant al închisorii şi un notoriu torţionar al anilor cincizeci. În august 1950, penitenciarul Târgşor a fost inspectat de ofiţeri superiori din cadrul MAI/Securitate, iar una dintre cele trei consecinţe arătate de autor a fost înlocuirea directorului Spirea Dumitrache. Celelalte două au fost dispunerea de noi izolări în rândul deţinuţilor refractari reeducării şi plecarea la Canal a unui grup de deţinuţi. Ca director a fost numit căpitanul Valeriu Negulescu, „o bestie cumplită”, cu „privirea searbădă şi căutătura rea”, care a aplicat restricţiile de detenţie existente în celelalte penitenciare politice. Regimul introdus de noul comandant nu mai făcea nici o „distincţie între aderenţii şi refractarii la reeducare”, aliniindu-se astfel la cel din celelalte penitenciare. În septembrie 1950, foştii poliţişti şi SSI-işti de la Târgşor au fost transferaţi la închisoarea din Făgăraş, în locul lor fiind mutaţi o parte dintre deţinuţii elevi. (pp. 41-42).
Un impuls dat reeducării se înregistrează după numirea unor noi ofiţeri la birourile inspecţii din cele două penitenciare, proaspeţi absolvenţi ai Şcolii profesionale a Direcţiei Generale a Securităţii Poporului şi instruiţi sub directa supraveghere a lui Tudor Sepeanu, şef al Serviciului inspecţii în anii 1950-1951, perioada de maximă intensitate a reeducării de tip „Piteşti”. Istoria acestei instituţii a regimului comunist, care a avut ca sarcini organizarea reeducărilor din penitenciarele comuniste, dar şi colectarea de informaţii din rândul deţinuţilor şi a gardienilor, este mai puţin cunoscută. Consacrarea unei lucrări aceste instituţii ar duce la elucidarea multor aspecte din timpul reeducărilor şi a rolului pe care l-a avut în această perioadă, dar şi după aceea.
La Târgşor, reeducarea presupunea participarea la şedinţele de educare (de remodelare) a concepţiilor morale, religioase şi politice ale deţinuţilor, în cadrul cărora erau citite articolul de fond din Scînteia, lecturate cărţile de propagandă (Cursul scurt de istorie al Partidului Comunist (bolşevic) al Uniunii Sovietice), popularizate realizările regimului, iar aderenţii trăiau şi munceau comun, conform coloniştilor din coloniile lui Makarenko. O altă lucrare citită de reeducaţi era şi Poemul pedagogic, iar „în urma lecturării şi seminarizării Poemului pedagogic, reeducaţii au înfiinţat Detaşamentul <<23 August>>, care denumea grupul de muncă al deţinuţilor angajaţi în reeducare, şi care a numărat 60 de deţinuţi”, fiind corespondentul Organizaţiei Deţinuţilor cu Convingeri Comuniste de la Suceava. La aceste acţiuni erau obligaţi să participe şi refractarii, însă „majoritatea deţinuţilor nu voiau să citească literatura ideologică nici măcar pentru simpla informare”. Acest comportament, arată autorul, le-a fost imprimat în cursul educaţiei legionare din Frăţiile de Cruce continuând şi în închisoare. Toate aceste şedinţe de reeducare se încheiau cu cântece comuniste. Participarea la reeducare era „legată şi de o serie de avantaje cu care erau amăgiţi deţinuţii”, după cum arată Mircea Stănescu. Aderenţii beneficiau de paturi metalice suprapuse, saltele, cearceafuri şi pături, iar ceilalţi deţinuţi aveau pentru odihnă numai priciuri, dormind astfel în condiţii mult mai dificile. Unul dintre mirajele prin care se încerca atragerea deţinuţilor era cel a iminentei eliberări, a celor care acceptau să se reeduce. Până la numirea unui educator politic, în persoana unui fost deţinut de drept comun şi subofiţer de Securitate (Iancu Burada), reeducarea de la Târgşor „avea aspectul unui divertisment politic”. Numirea lui a avut printre consecinţe şi intensificarea acestor acţiuni. Cei mai periculoşi dintre aderenţi erau „cei care se considerau <<chemaţi de destin să-i reeduce pe toţi, inclusiv pe cei care nu acceptau>>”. (Ibidem, pp. 21-28, 37-40). Modul de desfăşurare al reeducărilor de la Târgşor este similar cu cel de la Suceava, şi prezintă elemente comune cu cele desfăşurate în penitenciarele comuniste de la sfârşitul anilor ’50 şi începutul anilor ’60.
Principala diferenţă dintre reeducările de la Târgşor şi Gherla o reprezintă caracterul lor, pasiv la prima închisoare şi violent la ceea de a doua, deşi nici o formă de reeducare nu este nonviolentă. Un caracter nonviolent, din punct de vedere al torturilor fizice, l-au avut acţiunile de reeducare de la Suceava, locul de debut al acestui terifiant experiment, şi cele de la Târgu Ocna, unde acţiunile nu s-au bucurat de susţinerea administraţiei. În finalul primei cărţi, Mircea Stănescu prezintă şi concluziile la care a ajuns în urma cercetării: 1. Consecinţele nefaste asupra evoluţiei celor implicaţi şi transformarea psihică în rău a celor supuşi acţiunilor de reeducare şi 2. Numărul redus al aderenţilor la reeducare 120 din 700-800 de deţinuţi. Restul elevilor au rămas cu „demnitate la convingerile lor anterioare arestării, căutând să reziste tentativelor de restructurare ale regimului”. Elevii de la Târgşor vor fi trecuţi însă prin reeducările de la Gherla şi Canal, mult mai dure şi violente, spre deosebire de cea de la Târgşor. Tot în această parte, autorul prezintă şi cele trei motive identificate pentru care reeducarea de la Târgşor nu a ajuns la formele violente de la Piteşti: „În primul rând, pentru că elevii nu erau consideraţi a fi deţinătorii unor mari secrete, că să treacă prin prima ei fază - <<demascarea externă>>. Apoi, fiindcă la început acţiunea nu a fost sprijinită de conducerea închisorii. Şi, în fine, pentru că după schimbarea directorului şi înlocuirea vechilor gardieni cu alţii proveniţi din şcoala de la Jilava, condiţiile nu o permiteau: închisoarea avea trei camere de detenţie (dormitoare) care comunicau unele cu altele, izolarea necesară <<şocului>> prealabil demascării nefiind posibilă (Mircea Stănescu, Reeducarea, vol. 2, p. 51”. În finalul acestei părţi, autorul concluzionează că „În marea lor majoritate, aceşti deţinuţi nu avuseră vreo activitate anticomunistă care să justifice <<ura de clasă>> a regimului, acţiunile reeducative aplicate lor fiind rezultatul punerii în practică a proiectului de inginerie socială care viza ruperea legăturilor dintre generaţii şi recuperarea ideologică a unei părţi din populaţia carcerală (Ibidem, vol. 2).”
Mai sus am menţionat că între cele două acţiuni de restructurare, cum le mai numeşte Mircea Stănescu au existat similitudini (poziţia iniţială a conducerii locurilor de detenţie, ceea ce a dus la înlocuirea celor doi directori) şi deosebiri (caracterul neviolent al celei de la Târgşor şi violent al celei de la Gherla).
O particularitate a reeducării de la Gherla, faţă de cea de la Târgşor, o reprezintă „mascarea” deţinuţilor în personaje, care a fost, după cum remarcă autorul, „o tehnică de demascare şi că ea era folosită în scopul distrugerii credinţei şi a valorilor religioase”. În carte sunt prezentate şi exemple de mascări din penitenciarul Gherla: „În martie 1951, în urma indicaţiilor lui Alexandru Popa şi, cu siguranţă, cu acordul şefului Biroului Inspecţii, Cornel Popovici i-a mascat pe Constantin Pilat şi preoţii Dumitru şi Aurel Popescu: pe primul în chip de <<unchiul Sam>>, pe al doilea în <<călugăr iezuit>>, iar pe al treilea ca <<papă>>, dat fiind că era preot greco-catolic. Cu toţii i-au fost prezentaţi lui George Sucigan, care a venit în cameră însoţit de director, de Avădani şi slt. Bogza. Preotul Popescu era obligat să-l împărtăşească pe Pilat cu materii fecale” (pp 215-216). Astfel de transpuneri în scenă, care imitau acte religioase au avut loc şi la Piteşti. Alte particularităţi ale reeducării de la Gherla, identificate şi de Alin Mureşan în volumul citat (p. 108-109) sunt gradul mai mare de intervenţie al administraţiei în acţiuni şi suportul pe care l-a acordat reeducaţilor, după schimbarea comandantului Tiberiu Lazăr cu Constantin Gheorghiu (Mircea Stănescu, Reeducarea, vol. 2, pp. 69-70), precum şi existenţa a două grupări, care îşi clamau rolul de conducere al acţiunilor: grupul condus de Alexandru Popa „Ţanu”, transferat în iunie 1950 de la Piteşti şi cel al lui Ţurcanu, adus la Gherla în august 1951 (Ibidem, pp. 60, 151). La reîntâlnirea în penitenciarul Gherla, cei doi „s-au informat reciproc despre modul cum s-au petrecut demascările de la despărţirea lor în iunie 1950” (Ibidem, p. 151). Autorul relatează şi o discuţie dintre Ţurcanu şi Popa „Ţanu” din duba care i-a transferat de la Gherla la Jilava. „Când transferaţii se găseau în vagonul-dubă, Ţurcanu a glumit pe seama lui Alexandru Popa: <<Ce-aş mai râde să se facă un proces cu Ţanu (adică subsemnatul) cap de lot …>> (pe lista după care fusesem strigaţi la plecare, subsemnatul era trecut primul)”. La această afirmaţie, „Popa i-a replicat nervos: <<De ce eu – cap de lot – când <<cinstea [>>] asta ţi-ar reveni ţie?. Ţurcanu a sfârşit discuţia, asigurându-l că glumeşte”. (Ibidem, p. 176).
Până la sosirea lui Eugen Ţurcanu în Gherla, dar şi după aceea, Alexandru Popa a avut un rol central în organizarea reeducărilor din acest penitenciar, beneficiind de sprijinul Biroului Inspecţii de aici şi al unor deţinuţi, cărora a reuşit să le câştige încrederea (Alexandru Matei, şef al reţelei de informatori existentă în penitenciar, Octavian Grama, Cristian Paul Şerbănescu, Constantin P. Ionescu, Constantin Stoica şi Gheorghe Bărăgoanu). Din grupul coordonat de Alexandru Popa, şi care a reprezentat cadrele de conducere al acţiunilor de la Gherla, au făcut parte Aristotel Popescu, Ioan Cerbu, Gheorghe C. Popescu, Ion Voin, Vichentie Morărescu, Cornel Popovici, Vasile Puşcaşu, Grigore Romanescu, Mihai Livinschi şi Vasile Păvăloaie (Ibidem, p. 85). Primele măsuri întreprinse de Popa Ţanu, în vederea pregătirii demascărilor, au fost cele de constituie a reţelei de informatori. Adepţi ai reeducări au fost numiţi de Popa Ţanu, cu sprijinul Biroului inspecţii, în toate posturile cheie din penitenciarul Gherla (planton, echipa sanitară, responsabili cu împărţirea hranei, şefi ai grupurilor care lucrau în atelierele închisorii etc.). (Ibidem, pp. 85-88). Un alt scop urmărit prin aceste acţiuni a fost şi cel de colectare a informaţiilor care puteau interesa Securitatea. Acestea au fost obţinute în timpul demascărilor, care erau date după ce deţinuţii au fost supuşi torturilor fizice şi torturaţi pentru o perioadă de timp ce „varia într-o săptămână şi cinci luni”. (Ibidem, p. 94). Ca metode de tortură au fost folosite: „bătaia cu ciomege, cu vînă de bou, frînghii, picioare de la paturi şi cozi de mătură”, „ţinerea deţinuţilor în poziţii chinuitoare timp îndelungat cu ochii la bec, într-un picior, cu bagaje de la 20-40 Kgr. în spate, cu faţa la perete, cu mîinile întinse la picioare”, „smulgerea părului din cap şi a mustăţilor cu mîna sau cu ajutorul unui nasture prins cu o aţă”, „strivirea degetelor de la mîini şi de la picioare”, „punerea unei cantităţi exagerate de sare în mîncare fără să li se dea apă deţinuţilor”, „obligarea deţinuţilor sub teroare şi tortură să mănînce fecale fie ale lor, fie ale altora şi să bea urină”, „punerea deţinuţilor cu capul în W.C. şi cu picioarele în sus, una sau mai multe zile, precum şi altele” (ACNSAS, fond Documentar, dosar 19, vol. 1, ff. 1-7 şi M. Stănescu, op. cit., vol. 2, p. 94). Demascările era redactate pe bucăţi de săpun şi apoi transcrise pe hârtie de sac. Verificarea lor se realiza prin bătăi, torturi şi confruntări, după care erau transcrise pe curat, iar „de regulă, <<demascările>> erau scrise în anumite camere de detenţie amenajate special”. La grefa penitenciarului declarau numai reeducaţii. După obţinerea lor, demascările erau „clasificate de Sucigan [şeful Biroului Inspecţii] în trei categorii: <<sursă sigură, probabilă şi dubioasă>>”. Aceste demascări erau aduse personal de Sucian la Bucureşti, o dată la două săptămâni, deoarece Sepeanu considera că transmiterea lor prin poştă nu reprezenta o modalitate sigură. (M. Stănescu, op. cit., vol. 2, pp. 94-96). După ce le primea, Sepeanu le înmâna superiorilor lui (Gheorghe Pintilie, Alexandru Nicolschi, Gavrilă Birtaş şi Stoilescu Coman). În Securitate circula în acea perioadă şi o „ironie” referitoare la „demascările” aduse de acesta: „<<vine iar Sepeanu cu sarsanaua plină>>. (Se referea la servieta încărcată cu care Sepeanu căra materialul informativ)” (ANIC, fond CC al PCR, secţia Administrativ-politică, dosar 33/1953, ff. 38, 299).
După transferarea la Gherla, Eugen Ţurcanu a propus Biroului inspecţii un plan de diversiune şi reeducare a deţinuţilor de aici, conceput de el şi care cuprindea trei etape: 1. Dezvoltarea organizaţiei legionare şi creşterea moralului legionarilor. Intenţiona să creeze şi un „grup al reeducării”, care avea următorul rol: „să <<agite>> problema organizării legionare”; 2. Demascarea organizaţiei într-o adunare publică şi izolarea vârfurilor, care urmau să fie prelucraţi în perioada izolării. „Prelucrarea consta în venirea reeducaţilor în faţa deţinuţilor cu care a activat în prima fază, cu scopul de a-i determina să participe la cea de a treia” şi 3. Începerea propriu-zisă a activităţii de reeducare a deţinuţilor de aici, prin „citirea de cărţi cu conţinut marxist şi [organizarea de] conferinţe”. Pentru aplicarea acestui plan a fost instituit un colectiv format din Ţurcanu, care „ocupa funcţia de responsabil cu reeducarea şi diversiunea, Alexandru Popa, era responsabil cu cadrele, Gheorghe Bărgăoanu cu producţia şi Constantin P. Ionescu responsabil cu celularul, însărcinat cu legătura cu Biroul Inspecţii”. Mircea Stănescu arată că acest plan a fost aplicat până la începutul fazei a treia. Sistarea acestui plan a avut loc în decembrie 1951, ca şi a reeducării de tip „Piteşti” în penitenciarul Gherla. În aceeaşi lună, au fost transferaţi la Jilava un prim grup de reeducaţi, printre care şi principalii artizani ai reeducării (Eugen Ţurcanu şi Alexandru Popa). (M. Stănescu, Reeducarea, vol. 2, pp. 162-163, 175). Tot în această parte a cărţii. Mircea Stănescu prezintă şi situaţia celor decedaţi în timpul acţiunilor de restructurare, majoritatea celor decedaţi fiind „muncitori” şi „de extracţie legionară”. În al treilea subcapitol din această parte, Mircea Stănescu se opreşte asupra perioadei post-demascare (1952-1955), prezentând, printre altele, teza regimului de reeducare, dezavuarea reeducării de tip „Piteşti”, decesul lui Ion Flueraş etc. (Ibidem, pp. 258-278).
Acţiunile prin care au trecut deţinuţii i-au marcat pe aceştia mult timp după încetarea ei: „Mulţi dintre foştii deţinuţi politici au rămas vreme îndelungată marcaţi de atmosfera demascărilor, alţii i-au rămas captivi întreaga viaţă: <<(La) noi frica a durat – poate şi-acum durează. Nu mai vorbesc după ce-am venit acasă, ani şi ani, şi ani şi ani. Până hă-hăt! – frica reeducării a persistat>>”.
Cartea are un bogat aparat critic, iar sursele folosite de autor, deşi nu foarte diverse, după cum a remarcat şi Dorin Dobrincu la dezbaterea organizată la sediul IICCMER în data de 3 martie 2011, sunt de trei categorii: 1. Documente de arhivă (procese verbale de interogatoriu şi declaraţii date în anchetă de cei implicaţii în reeducare; 2. Interviuri realizate cu supravieţuitorii reeducărilor şi 3. Lucrări şi studii de specialitate despre acest subiect.
Reeducarea din penitenciarele comuniste nu s-a oprit, în urma arestării şi condamnărilor principalilor artizani, ci a continuat sub alte forme pe întreaga durată a regimului comunist. De exemplu, reeducare nonviolentă din penitenciarul Aiud de la începutul anilor ’50 şi începutul anilor ‘60, reeducarea în faţa colectivelor de oameni ai muncii din întreprinderile în care lucrau persoanele reţinute de Securitate sau Miliţie şi munca corecţională (anii ‘70). Reeducarea a fost una dintre constantele regimului de detenţie din perioada comunistă.