Leszek Kołakowski, "Principalele curente ale marxismului.", Vol. I – "Fondatorii"
Publicată pentru prima dată în 1976, în plin regim comunist, cartea filosofului polonez are o dublă semnificaţie: pe de o parte cea a aportului intelectual pe care îl are la disciplina istoriei ideilor şi la înţelegerea fenomenului marxist, iar, pe de altă parte, ea se constituie într-un gest politic aproape militant, dacă o raportăm la contextul politic în care a fost scrisă. După cum aflăm din prefaţa lui Vladimir Tismăneanu la ediţia românească, traiectoria intelectuală a lui Kołakowski începe printr-o apropiere faţă de ideile socialismului; în timp însă, acesta devine „marea voce a gândirii antitotalitare” (V. Tismăneanu, p. 5). Volumul de care ne ocupăm aici este primul dintr-o serie de trei, apărute în ediţia originală între anii 1976 şi 1978, la Institut Littéraire din Paris. Doar primele două volume au apărut până la această dată în traducere românească, pe care o datorăm lui S. G. Drăgan pentru primul volum (Fondatorii, Editura Curtea Veche, 2009), şi unui grup alcătuit din C. Cândea, E. N. Dobrei, B. Florian, T. B. Palade pentru cel de-al doilea (Vârsta de aur, Editura Curtea Veche, 20101).
Cartea este structurată în şaisprezece capitole, cu o prefaţă de Vladimir Tismăneanu (construită pornind de la câteva texte publicate in Evenimentul Zilei în 2007), şi cu două prefeţe ale autorului – una, la ediţia publicată la Oxford în 2004, după care s-a făcut probabil traducerea, şi cea de-a doua la ediţia din 1981, tot de la Oxford. Textul este, de asemenea, însoţit de o notă bibliografică (conţinând, totodată, referinţele traducerilor româneşti care au fost folosite pentru pasajele din Marx şi Engels), de o bibliografie selectivă organizată pe capitole tematice, şi de un indice comun de nume proprii şi tematici. Multe din titlurile capitolelor sunt titluri ale scrierilor lui Marx sau aluzii la acestea, alese pentru reprezentativitatea lor din perspectiva evoluţiei pe care autorul nostru încearcă să o surprindă („Manuscrisele pariziene”, „Sfânta familie”, „Ideologia germană”). Construcţia textului este punctată de două „recapitulări” (cap. IX şi cap. XVI), precum şi de un „comentariu filosofic” ce ţine loc şi de concluzie.
Kołakowski îşi începe cartea cu afirmaţia că „Marx a fost un filosof german” (p. 15), pretext pentru a contextualiza istoric şi cultural opera acestuia. Autorul evită capcana frecventă de a evalua legătura dintre doctrina lui Marx şi aplicarea practică a comunismului, sub forma sa istorică din Europa Centrală şi de Est care îi era contemporană. Este o non-problemă, iar scopul cărţii sale nu este de a da verdicte asupra viabilităţii marxismului ca ideologie politică. Mai degrabă, întrebarea în jurul căreia se construieşte demersul autorului este: ce anume din scrierile lui Marx a făcut posibilă, într-un context cultural şi istoric particular, apariţia unor practici politice represive care s-au revendicat de la ideologia marxistă?
Ca şi Raymond Aron în Opiul intelectualilor, credem că Leszek Kołakowski pleacă de la reflecţia lui Berdiaev asupra similitudinilor dintre religia creştină şi doctrina comunistă2, înţeleasă ca o promisiune de mântuire a omului în imanent. Dar, în timp ce Berdiaev leagă forma particulară pe care a îmbrăcat-o marxismul în URSS de tradiţia mesianismului ortodox rus, Kołakowski extinde acest tip de genealogie către întreaga istorie a teologiei creştine. El crede că marxismul este o formă de răspuns la anumite întrebări filosofice care i-au preocupat pe gânditori, începând cu Platon şi Aristotel. Gândirea lui Marx trebuie privită din perspectiva plasării lui în istoria răspunsurilor pe care diferiţi filosofi au încercat să le dea unor întrebări fundamentale asupra Fiinţei, lui Dumnezeu, şi finalmente asupra societăţii umane. Kołakowski construieşte două axe, prin intersectarea cărora analizează gândirea lui Marx: una – constituită de evoluţia acestor întrebări care i-au preocupat dintotdeauna pe filosofi; cealaltă este specificitatea epocii şi a culturii în care apare Marx.
Analiza începe, aşadar, prin identificarea originilor dialecticii, într-o tradiţie – nu întotdeauna continuă – care merge de la Aristotel până la Hegel, trecând prin Plotin, Augustin, Toma d'Aquino, Scotus Erigenus, Meister Eckhart, Nicolaus Cusanus, Jacob Böhme, Angelus Silesius şi Fénelon, Iluminism, Rousseau şi Hume, Kant şi Fichte. Scolastica de inspiraţie aristoteliciană a făcut distincţia între contingenţa fiinţei umane şi Dumnezeu, care există cu necesitate. Dacă această contingenţă nu avea la Aristotel şi scolastici o conotaţie negativă, tradiţia platoniciană a identificat-o mai degrabă cu o decădere, o pierdere a unei stări originare ideale a Fiinţei. Aşadar, aceştia şi-au pus pentru prima dată întrebarea: „Există vreun remediu la starea contingentă a omului?” (p. 22). Deficienţa aceasta vine, pentru platonicieni, din limitarea fiinţei umane în timp (iar mai târziu, în filosofia modernă, din plasarea individului în istorie). Tradiţia filosofiei creştine medievale se ocupă cu întrebări teologice precum cele legate de esenţa lui Dumnezeu, de scopul pentru care acesta a creat lumea, de explicarea răului. Mai cu seamă această chestiune este relevantă pentru evoluţia acestui tip de interogaţii către cele care l-au preocupat pe Marx, căci prezenţa răului în lume introduce o distincţie fundamentală între o esenţă permanentă şi atemporală a lui Dumnezeu şi o lume creată, care există în istorie şi dobândeşte o traiectorie oarecum decuplată de natura lui Dumnezeu; dar asta doar pentru ca, în final, cele două să se reunească pentru a reconstitui perfecţiunea originară a Fiinţei. Acest tip incipient de dialectică istorică o găsim la Erigenus, în distincţia dintre cele patru naturi ale lui Dumnezeu (p. 31).
Hiatusul între natură şi cultură începe să fie descoperit în epoca Luminilor, odată cu Rousseau şi Hume. Aceştia opun o stare naturală, fericită şi liberă, a omului, şi traiul în societate, modelat – în mod negativ – de civilizaţie, care aduce înstrăinarea omului faţă de esenţa sa originară. Istoria este, aşadar, un drum al îndepărtării omului de perfecţiunea iniţială. Kant, pe de altă parte, reuşeşte să împace aparenta contradicţie dintre libertate şi datorie, tocmai coborând locul privilegiat al izvorului legii morale de la un Dumnezeu exterior, transcendent şi de aceea imposibil de aprehendat atât pentru simţuri, cât şi pentru raţiune, către interiorul fiinţei umane. Fără a trata explicit problema istoricităţii, Kant pune bazele autonomizării istoriei în raport cu divinitatea.
Reflecţia lui Hegel restaurează continuitatea dintre istorie şi Fiinţă, încercând să compună un sens al evoluţiei istorice în acord cu transcendentul: „sensul istoriei poate fi descoperit, dar e vorba de un sens pe care nu îl indică istoria, ci care mai degrabă se foloseşte el de istorie ca de un instrument” (p. 66). Evoluţia spiritului în istorie parcurge un drum circular, care se încheie cu regăsirea de sine a acestuia, dar şi cu depăşirea contingenţei. Pe acest drum, care nu admite vreo afirmare a individualităţii omului, apariţia Statului ca „totalitate etică în care individul îşi poate realiza propria libertate ca parte a comunităţii” sau ca „ideea divină aşa cum există ea pe pământ”(p. 68) mută definitiv locusul divinităţii în imanent – dacă ne este permis un asemenea paradox. Această idee, interpretată dialectic, va permite interpreţilor ideologiei marxiste să considere consolidarea Statului ca pe etapa premergătoare dispariţiei acestuia, şi îl va îndreptăţi pe Popper să-l considere pe Hegel drept unul din principalii duşmani ai societăţii deschise3. Kołakowski profită de expunerea ideilor hegeliene pentru a face o critică a ambiguităţii Fenomenologiei spiritului (p. 57), ambiguitate care a permis apariţia unor interpretări simpliste ale gândirii lui Hegel.
Capitolul dedicat trecerii în revistă a originilor dialecticii dovedeşte o mare erudiţie, fără a prezenta însă inovaţii de interpretare filosofică, deoarece istoria dialecticii – inclusiv ca sursă a gândirii marxiste – este îndeobşte cunoscută printre teoreticienii filosofiei politice. Mai puţin cunoscuţi sunt epigonii lui Hegel – David Strauss, August Cieszlowski, Bruno Bauer, Arnold Ruge – evocaţi în cel de-al doilea capitol, care tratează despre stânga hegeliană şi modul în care ideile lui Hegel au fost interpretate radical spre a justifica inclusiv radicalismul politic. Este mediul în care s-a dezvoltat reflecţia timpurie a tânărului Marx.
Cu o subtilitate ironică, Kołakowski însuşi se foloseşte de metoda dialectică pentru a-şi construi demersul: el începe prin investigaţia perenelor întrebări fundamentale ale filosofiei occidentale şi continuă cu o schiţă a mediului intelectual al tinerilor hegelieni: sinteza acestora este însuşi Marx, căruia îi este dedicat capitolul III. Aici, autorul îi descrie primele încercări filosofice, şi anume teza de doctorat susţinută în 1841 la Universitatea din Jena, o teză despre filosofia elenistă în care compară filosofia naturii la Epicur şi Democrit. În anii tinereţii intelectuale a lui Marx se confruntă în Germania şi în mediul său universitar două curente opuse, şi anume un raţionalism radical şi un conservatorism empirist care dezbat problema evaluării realităţii. În teza lui de doctorat, Marx încearcă, printre altele, să găsească o cale de mijloc între cele două. Kołakowski constată că gândirea timpurie a lui Marx se menţine în cadrele unei filosofii critice, care este normativă, dar totuşi judecă lumea din afara ei, în timp ce mai târziu, gânditorul german va opta pentru o filosofie a praxisului, adică o filosofie ca voinţă şi acţiune în istorie.
Capitolul IV revine la contextul cultural al epocii, pentru a menţiona influenţa lui Hess şi Feuerbach asupra lui Marx – primul, prin sinteza pe care o realizează între hegelianism şi ideile comuniste, iar cel de-al doilea, prin critica radicală a credinţei religioase şi a idealismului filosofic. Aceste probleme îl preocupă şi pe tânărul jurnalist Marx, care publică, în anii 1842-1843, câteva texte prin care atacă legea cenzurii şi ia poziţie asupra naturii Statului şi libertăţii, precum şi o critică a lui Hegel, în care reabilitează individul în raport cu istoria: „Marx atacă îndeosebi ideea că statul era, prin originea şi menirea sa, total independent de indivizii empirici care îl compuneau” (p. 105). Statul este, pentru Marx, un instrument al omului, şi nu invers, ca la Hegel. Marx sesizează, de asemenea, contradicţia dintre individul în sfera lui privată şi cetăţeanul care se implică în sfera publică (practic, aceea dintre societatea civilă şi Stat, constatată şi de Hegel); dar el crede că este necesară o transformare socială care să ducă la depăşirea acestei contradicţii şi, prin urmare, la emanciparea omului şi la restaurarea unităţii originare dintre cele două naturi ale sale. Iar în 1843, constată Kołakowski, Marx descoperă proletariatul şi îi atribuie rolul istoric de a opera această transformare prin revoluţie.
În 1844, Marx pleacă la Paris unde elaborează câteva dintre conceptele fundamentale ale sistemului său: capital, rentă, muncă, proprietate... Prima sa lucrare (neterminată) de economie politică este văzută de Kołakowski mai degrabă ca o „concepţie generală despre lume” (p. 112). Munca, înţeleasă şi ca creativitate, este fundamentul umanităţii; sistemul capitalist însă o transformă într-o marfă ca oricare alta şi îl obligă pe om să-şi înstrăineze munca şi roadele acesteia şi, prin urmare, propria umanitate. Omul este astfel reificat, iar societatea nu mai poate evolua. Aceste idei sunt dezbătute de tânărul Marx cu noul său prieten, Friedrich Engels, pe care-l întâlneşte la Paris în 1844 şi împreună cu care scrie un pamflet la adresa Tinerilor hegelieni („Sfânta familie”). Acest moment este considerat de Kołakowski cel în care Marx s-a desprins definitiv de ideile radicale ale foştilor săi camarazi din stânga hegeliană (p. 123). Prima operă serioasă pe care cei doi o scriu împreună este însă Ideologia germană, o critică a lui Feuerbach prin intermediul unei interpretări materialiste a istoriei, care vede în diviziunea muncii o „sursă primordială a conflictelor sociale” (p. 132), iar în lupta de clasă între proletariat şi burghezie – mijlocul emancipării umanităţii.
Momentul 1846 marcheză maturizarea gândirii lui Marx, crede Kołakowski, deoarece toate ideile exprimate până atunci, mai cu seamă cele din Ideologia germană, vor fi reluate şi aprofundate mai târziu. Ele sunt recapitulate în capitolul IX al cărţii: este vorba de reconcilierea omului cu lumea, conştiinţa ca produs al înstrăinării muncii, caracterul de marfă al muncii, necesitatea suprimării acestei înstrăinări, transformarea existenţei umane prin abolirea distincţiei între sfera privată şi cea publică – posibilă doar în comunism, conştiinţa de sine a proletariatului ca forţă motrice a progresului istoric şi, în sfârşit, revoluţia.
Partea a doua a cărţii începe cu o punere în context a ideilor socialiste vehiculate în prima jumătate a secolului al XIX-lea, precum şi raportarea lor la cele marxiste. Sunt evocaţi urmaşii lui Babeuf, cei ai lui Saint-Simon, Robert Owen, Charles Fourier, Joseph Proudhon, Wilhelm Weitling, Etienne Cabet, Auguste Blanqui şi Louis Blanc. În ciuda diversităţii acestor autori, Kołakowski identifică trei dimensiuni în care punctele lor de vedere converg şi care sunt legate de gândirea lui Marx: premisele istoriografice, analiza societăţii capitaliste şi viziunea asupra viitoarei ordini socialiste (p. 179). Deosebirea fundamentală dintre Marx şi toţi ceilalţi socialişti din vremea lui ţine de afirmarea revoluţiei ca singură posibilitate de progres social. Mai mult decât o societate a bunăstării, revoluţia socialistă poate restaura umanitatea omului, prin abolirea înstrăinării dintre om şi lume. Or, din acest punct de vedere, Marx se apropie de filosofii evocaţi de Kołakowski în primul capitol al cărţii.
Manifestul Comunist, apărut în 1848, cristalizează toate temele gândirii lui Marx, pe care le va relua şi dezvolta în amănunt în toat scrierile sale ulterioare. După ce trece în revistă evenimentele tumultuoase ale mijlocului secolului al XIX-lea şi implicarea lui Marx în viaţa politică a vremii sale (cap. XI), Kołakowski trece la un comentariu minuţios asupra acestor teme. Celelalte capitole ale cărţii se ocupă exclusiv de acest comentariu, cu o minuţiozitate clasificatoare de botanist. Nu vom insista asupra lor, deoarece credem că autorul îşi îndeplineşte mai bine promisiunile pe care le face în Introducere în prima parte: de a explica contextual apariţia sistemului lui Marx. Vom întârzia însă, înainte de a încheia, asupra „comentariului filosofic” făcut de Kołakowski în finalul primului volum al trilogiei sale.
Dacă pe parcursul expunerii, autorul încearcă o prezentare cât mai „simpatetică” a ideilor marxiste (p. 288), ferindu-se de a-şi exprima propriile vederi asupra conţinutului gândirii lui Marx, către sfârşitul volumului el ia o poziţie critică (pp. 288-297 şi 316-332). El nu este convins, de exemplu, de ipoteza conform căreia suprastructura este în întregime determinată de forţele de producţie. Este, cu toate acestea, o critică făcută „din interiorul sistemului”, adică în conceptele şi limbajul marxismului, şi care vizează mai ales simplificările şi vulgarizările ulterioare ale ideilor lui Marx, care, în scrierile sale, ar fi fost mult mai nuanţat.
În finalul cărţii, Kołakowski revine asupra contextualizării scrierilor lui Marx, în care identifică trei motive diferite care au circulat în tradiţia filosofică occidentală modernă: motivul romantic, cel faustic-prometeic şi cel iluminist, raţionalist şi determinist. Tributar acestor tradiţii mai degrabă divergente (dar, nu-i aşa, sintetizate dialectic în gândirea lui Marx), filosoful german oferă un răspuns, prin sistemul pe care l-a creat, problemei fundamentale a sciziunii dintre om şi Fiinţă, precum şi speranţa mesianică a reaproprierii lumii de către om.
Talentul lui Kołakowski constă mai ales în capacitatea sa extraordinară de a găsi legăturile dintre idei, dar şi dintre idei şi istorie. Practic, cartea sa nu oferă o descoperire inovatoare în ştiinţele sociale, ci brodează pe un corpus de texte existente pe care le re-combină şi le interpretează într-o dialectică mereu prezentă a ideilor cu realităţile sociale şi culturale ale epocii lui Marx. Sensibilitatea şi atenţia sa la toate aceste detalii îi permit însă o luciditate pe care suntem datori, la rândul nostru, să o elogiem, plasând-o în contextul epocii în care scrie Kołakowski: o epocă în care evenimentele istorice făceau foarte dificilă o asemenea detaşare intelectuală. Acest tip de luciditate este cea care ne-ar putea feri de a ne trezi brusc într-o dimineaţă transformaţi în gândaci, „ca Gregor Samsa din Metamorfoza lui Kafka” (p. 332).
Mihail Bumbeş
1 O excelentă notă de lectură asupra celui de-al doilea volum din trilogie este „Despre marxism, revoluţie şi libertate”, în Revista 22, nr. 30, 20-26 iulie 2010, de Ioan STANOMIR.
2 Nikolai BERDIAEV, Originile şi sensul comunismului rus, Cluj, Editura Dacia, 1994 (ediţia originală 1951).
3 Karl POPPER, Societatea deschisă şi duşmanii ei, Bucureşti, Humanitas, 1993, vol. II.