George Pavel Vuza, Însemnările unui procuror sau Procuratura văzută din interior
Editura Vremea, Bucureşti, 2008
Aceste cuvinte îi aparţin lui George Pavel Vuza, prim locţiitor al procurorului general al Republicii Populare Române în perioada 1954-1958. După absolvirea Facultăţii de Drept a Universităţii din Iaşi parcursul său profesional a fost unul ascendent: judecător rural (comuna Negreşti, judeţul Vaslui), judecător supleant la Tribunalul Iaşi, procuror la Parchetul Tribunalului Iaşi, Procuror al regiunii Iaşi, locţiitor al procurorului general al R.P.R., prim-locţiitor al procurorului general. Este însă exclus din P.M.R. (P.C.R.) sub învinuirea de „practizare cu duşmanul de clasă” şi nevoit să lucreze în cadrul unui notariat de raion. Reprimit ulterior în cadrul partidului refuză inţial o funcţie în cadrul Procuraturii Generale ajungând mai apoi să lucreze în cadrul Ministerului Energiei Electrice. Nu a putut sta însă departe de „meseria şi instituţia care reprezentau însăşi raţiunea vieţii sale”, (p.13) chiar dacă în cadrul Procuraturii volumul de muncă era mult mai mare şi satisfacţia materială redusă, prin urmare ultimii ani de activitate profesională şi i-a petrecut în funcţia de procuror-inspector la Procuratura municipiului Bucureşti.
Există la ora actuală o tendinţă la nivelul discursului public de a blama tot ceea ce a avut, într-un fel sau altul, de a face cu regimul comunist. S-a dezvoltat prin urmare în rândul societăţii româneşti un sentiment de repulsie atât faţă de instituţiile fostului regim, cât şi de oamenii care au lucrat în cadrul acelui regim.
Mesajul ce se află în spatele cuvintelor lui G.P. Vuza mai sus citate este şocant pentru că pune sub semnul întrebării percepţia societăţii româneşti asupra regimul comunist. Privind dincolo de rigiditatea sistemului şi de abuzurile comise trebuie să ne întrebăm dacă nu cumva a existat şi o altă latură a regimului dându-le cuvântul şi celor ce au fost de partea cealaltă a baricadei. Însemnările unui procuror sau Procuratura văzută din interior oferă o astfel de perspectivă deschizând cititorului o poartă spre o lume diferită faţă de ceea ce acesta s-ar aştepta să găsească în cazul uneia din instituţiile folosite de comunişti ca instrumente ale aparatului represiv.
Volumul de faţă, apărut la Editura Vremea, Bucureşti, 2008, reprezintă memoriile lui G.P. Vuza puse pe hârtie de acesta după 1990, odată cu retragerea din activitatea profesională din motive de sănătate, transcrise şi publicate de către fiul acestuia, Dan Tudor Vuza la cinci ani după moartea părintelui său. Lucrarea este structurată în 27 de capitole ce descriu traseul profesional al lui G.P. Vuza din momentul absolvirii Facultăţii de Drept până în 1958, dată la care ocupa funcţia de prim locţiitor al procurorului general al R.P.R. Mai exact sunt descrise o serie de evenimente de natură judiciară din regiunea Iaşi la care G.P. Vuza a participat datorită funcţiilor pe care le-a ocupat până în 1954 când, odată cu noul statut profesional se mută în capitală şi intră în contact direct cu mai marii conducători ai regimului comunist.
Motivul pentru care aceste memorii au văzut lumina tiparului atât de târziu a fost teama de reacţia publicului, după cum însuşi autorul lor spunea mereu: „Încă nu e momentul!”, cu referire la faptul că societatea românească nu este încă pregătită să înţeleagă şi punctul său de vedere. După moartea lui G. P. Vuza fiul său ia decizia publicării acestor memorii ferm convins că relatăriile tatălui său prezintă un adevăr ce va schimba în mod radical percepţia cititorilor asupra modului de funcţionare a structurii interne a regimului comunist. Şi într-adevăr publicarea unui astfel de document pentru o societate care şi-a stabilit deja criteriile de judecată asupra trecutului constituie un punct de cotitură. Însă cum altfel ar putea fi privite mărturiile unui procuror care a activat în anii regimului lui Gheorghiu Dej, ce relatează despre fapte realizate prin curajul de a face ceva mai mult decât de a asculta ordine politice, pentru a-i apăra pe cei nevinovaţi şi fără putere de împotrivire în faţa celor cu putere de decizie asupra dreptului lor la libertate.
Decizia publicării acestor memorii a avut însă şi o motivaţie personală, după cum însuşi Dan Tudor Vuza mărturiseşte în primele pagini ale volumului (Cuvânt Începător). Marcat de faptul că trecerea în nefiinţă a părintelui său s-a petrecut în condiţii neclare într-una din unităţiile sistemului medical românesc care a refuzat ulterior să dea detalii familiei despre ultimele momente ale pacientului invocând pretextul „secretului medical”, D.T. Vuza publică memorii de faţă ca pe o cerere adresată societăţii româneşti de a înceta a mai comite aceleaşi greşeli din trecut pledând pentru găsirea unei căi de dialog între societatea civilă şi instituţiile statului. Perspectiva din care sunt publicate aceste memorii este una subiectivă, în sensul că D.T. Vuza prezintă activitatea tatălui său ca pe un exemplu de devotament pus în slujba apărării cauzei celor nevinovaţi într-o perioadă în care preţul unei astfel de atitudinii putea fi foarte scump. Această perspectivă poate fi înţeleasă ca un efort de a atenţiona asupra liniilor greşite ce s-au transmis şi perpetuat în România contemporană ce a condamnat în mod oficial în 2006 acţiunile regimului trecut. Pentru că ridică această problemă a evoluţiei societăţii româneşti în post-comunism mesajul volumul se adresează unei largi categorii de cititori. Rămâne în acelaşi timp o sursă interesantă pentru cercetătorii sistemului represiv comunist pentru că aduce în discuţie punctul de vedere al unei persoane din interiorul sistemului.
G.P. Vuza a fost unul dintre procurorii care au activat în perioada de formare a instituţiei Procuraturii în România comunistă, şi datorită funcţiei pe care a ocupat-o, a urmărit să consolideze această instituţie pe principiul respectării normelor dreptului juridic şi nu al directivelor politice. Aşa după cum reiese din mărturiile sale, acest lucru a însemnat de multe ori încălcarea directă a unor ordine nefondate în realitate ce se doreau a fi respectate doar pentru că veneau pe linie de partid.
Prin funcţia pe care a deţinut-o, G.P. Vuza a avut acces la o serie de dosare sensibile pentru regimul comunist precum cel al procesului Pătrăşcanu. În 1956 i se cere să analizeze cazul Elenei Pătrăşcanu şi să întocmească un raport referitor la posibilitatea graţierii acesteia. Cu ocazia acestui episod G.P. Vuza consemnează în memoriile sale discuţia pe care a purtat-o cu Grigore Râmpeanu (unul dintre cei doi procurori care au instrumentalizat procesul fostului mistru de justiţie), pe marginea cazului şi în care acesta din urmă i-a recunoscut nevinovăţia lui Pătrăşcanu: „Spuneti-mi, dumneavoastră care aţi condus ancheta în cazul L. Pătrăşcanu, aţi participat la judecata şi la executarea lui, a fost acesta vinovat?...A urmat o tăcere lungă. Îl vedeam cum se frământă, deschidea gura să vorbească, apoi o închidea la loc fără să scoată nici o vorbă. Apoi a venit răspunsul, încet, aproape şoptit: Nu a fost vinovat!”. (p.180).
Tot în 1956 G.P. Vuza ia contact cu lumea concentraţionară a deţinuţilor politici când i se cere să analizeze cazul a cinci membrii ai Partidului Social Democrat Român încarceraţi în închisoarea Uranus ce urmau a fi propuşi pentru graţiere. G. P. Vuza a fost primul procuror care a avut „privilegiul” să pătrundă într-un loc de detenţie în care se aflau deţinuţi politici: „...eram doar singurul procuror care păşea într-un astfel de loc...” (p. 188), deoarece la acea data „...în toate locurile de detenţiei în care se aflau deţinuţi politici, procurorii – nici cei militari şi, în nici un caz cei civili – nu au (aveau) nici un fel de acces”. (p. 187). Experienţa contactului cu acea lume avea să-l marcheze profund şi să-i schimbe modul în care va interacţiona pe viitor cu persoanele din conducerea partidului. Convins fiind că este de compentenţa Procuraturii să acţioneze în vederea clarificării şi poate chiar a îmbunătăţirii situaţiei deţinuţilor politici, Vuza îi raportează lui I. Chişinevschi „...că ar fi momentul ca procurorii să poată pătrunde în acele locuri speciale de detenţie ale condamnaţiilor sau internaţiilor politici...”.(p. 197). Rezultatul cererii sale nu a întârziat să apară, în mod surprinzător, iar în cursul aceluiaşi an, 1956, Vuza este însărcinat cu întocmirea unui raport pe baza informaţiilor culese de procurori de pe teren referitoare la condiţiile de detenţie ale deţinuţilor politici. Şocat fiind de rezultatul datelor primite, Vuza concluzionează în raportul său: „...de toate aceste abuzuri şi ilegalităţi se face vinovat ministrul Afacerilor Interne, Alexandru Drăghici”. (p. 199). Raportul şi acuza ridicată la adresa ministrului de interne au fost discutate în cadrul unei şedinţe a Consiliului de Miniştrii al cărui rezultat a fost, aşa după cum Vuza notează în memoriile sale o îmbunătăţire a condiţiilor de detenţie: „...după întocmirea acelei informări lucrurile s-au mai ameliorat oarecum în legătură cu condiţiile de executare a pedepselor în locurile de detenţie a persoanelor condamnate de către instanţele militare...”. (p. 205).
Toate cel menţionate mai sus sunt doar câteva exemple ale unor episoade ce au marcat cariera profesională a prim locţiitorului procurorului general al R.P.R., G.P. Vuza. Perspectiva din care au fost scrise aceste memorii este surprinzătoare pentru cititor datorită atipicităţii sale în raport cu discursul narativ general întâlnit pe subiecte ce abordează tema regimul comunist. Se ridică astfel o serie de întrebări în jurul datelor relatate de G.P. Vuza, în special în legătură cu existenţa unei baze documentare care să ateste o parte din evenimentele consemnate. Răspunsul ar trebui poate căutat în arhivele Procuraturii militare şi civile, care rămân însă în continuare închise cercetătorilor. De asemenea, mesajul din spatele acestor memorii evidenţiază faptul că o cunoaştere realistă a regimului comunist nu poate fi pe deplin realizată fără a li se permite şi celor care au făcut parte din cadrele regimului să îşi exprime punctul de vedere.
Publicarea memoriilor lui G.P. Vuza reprezintă un prim pas în acestă direcţie. Însemnătatea lor este poate cel mai bine descrisă de însuşi G.P. Vuza atunci când descrie contextul în care a fost nevoit să îşi desfăşoare activitatea: „Am făcut doar o scurtă trecere în revistă a unor momente politice al căror contemporan am fost, momente care erau de natură să înspăimânte pe orice om care lucra atunci în aparatul de partid şi de stat şi să-l facă în apartenenţă să ducă o politică de bune oficii faţă de forţa conducătoare, fiindcă, altfel, cine proceda contrar intereselor acelui aparat atotputernic era pur şi simplu spulberat...” (pp. 229-230).
Cojocariu Maria Andreea