Ianuarie 2008

Doina Jela, Vladimir Tismăneanu (coord.), Ungaria 1956: revolta minţilor şi sfârşitul mitului comunist, Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2006.


Apariţia acestei cărţi pe piaţa de gen din România se cerea de ceva vreme. Este vorba practic despre o punere în context, echilibrată, a momentului de graţie 1956 – revolta maghiară anti-comunistă. Temele atinse în lucrarea citată se deschid printr-o traducere updatată a „Raportului secret” al lui Hruşciov (note de Armand Goşu), o interpretare simbolică şi istorică condusă de Nicolas Werth (Revelaţii despre Raportul Hruşciov), o incursiune bilocalizantă – Ungaria şi România (Andor Horvath, Vladimir Tismăneanu, respectiv Ioana Boca) în momentul revoluţionar propriu-zis şi avatarurile sale, precum şi ecouri europene (Doina Jela). Nu lipsesc nici studii particulare interesante semnate Cristian Vasile sau Elis Neagoe-Pleşa (domesticirea tinerilor scriitori la sfârşit de 1956 sau cazul Alexandru Jar).

Odată acoperit succint sumarul lucrării, miza generală pentru care apare o astfel de carte şi pentru care ea devine lectură de referinţă poate fi decelată în felul următor: se sugerează în bună cunoştinţă de cauză că momentul 1956 este, atât simbolic, cât şi practic, punctul de cotitură al involuţiei lente/treptate a ideo-maşinăriei comuniste europene. Cartea este o colecţie extrem de diversă de informaţii cu tangenţă la toate temele pe care le-am enunţat anterior. Dar în absenţa acestei bogăţii cognitive, atacată din perspectivele naţională, internaţională şi trans-europeană, nici nu s-ar fi putut înţelege procesul de „conştientizare lentă a adevărului” (cum îl numesc Doina Jela şi Vladimir Tismăneanu). Apelul la reacţia eterogenă/cvasi-răvăşită a comuniştilor francezi (şi nu numai) vizavi de revoluţia budapestană este o incursiune iscusit aleasă pentru că ea dă seama de interfaţa dintre falsul ideologic (întărit în mod propagandistic) şi realitatea obiectivă a faptului istoric ca atare (natura falimentară a comunismului european). Dilemele franceze de stânga, ezitările similare, reacţiile întârziate, cecitatea auto-impusă în privinţa înăbuşirii sângeroase a mişcării, ba chiar şi analize cinice de tip Maurice Duverger („… a crede că poţi să tai para în două şi să permiţi o liberalizare de regim la Varşovia şi la Budapesta, menţinând echipe şi metode staliniste la Bucureşti, la Praga şi la Berlin, e desigur o iluzie. Libertatea e contagioasă…”), sunt toate semne că Ideea comunistă îşi aflase breşa, virusul care o va răpune, dar, concomitent îşi aflase şi anticorpii (: propaganda deşănţată şi intervenţia forţei brute).

Aşadar, reiterând, cartea de faţă este o punere într-un context explicativ mult mai larg decât tot ce se scrisese până acum pe 1956. De altfel, înţelegerea completă a implicaţiilor budapestane nici nu putea fi lipsită de un asemenea tip de abordare (după ce istoriografii clasice, cronologii seci fuseseră cu prea plin date spre publicul larg).

Evenimentele din Ungaria, URSS şi România relative la anul 1956 şi aposteriori, sunt ambalate cu măiestrie intuitivă în hârtiile extatice ale intelighenţiei stângiste europene. O abordare mai comprehensivă nu se prea putea, o lectură în această cheie a bornei 1956 se cerea. În celebrul „Apel al Budapestei” epitaful şi concomitent morala evenimentului sunt mai mult decât grăitoare: „Noi murim, dar măcar sacrificiul nostru să nu fie zadarnic. În ceasul suprem, în numele unei naţiuni masacrate, ne adresăm vouă Camus, Malraux, Russel, Jaspers, Einaudi, T.S. Eliot, Koestler, Madariaga, Jimenez, Kazantzakis, Lagerkvist, Hesse şi atâţia alţi combatanţi ai spiritului. A venit ceasul când cuvintele nu mai sunt suficiente. Acţionaţi, scuturaţi oribila inerţie a Occidentului, acţionaţi, acţionaţi, acţionaţi”.

Din suficiente la acea dată, cuvintele au devenit astăzi şi necesare, iar „C”ondiţia este onorabil complinită de cartea pe care o propunem spre lectură!

Marius Stan
Expert
Serviciul Documentare şi cercetare