Grigore Gafencu, Préliminaires de la guerre à l’est/Preliminariile războiului din răsărit , Curtea Veche, 2011

Figura lui Grigore Gafencu, gazetar şi politician interbelic, face de un timp încoace obiectul unui efort sistematic de recuperare editorială, cu suportul mai multor instituţii publice româneşti, îndeosebi al Institutului Diplomatic Român şi al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICMER). Demersul este aproape fără termen de comparaţie, dacă ne gîndim că este vorba de un personaj cvasi-necunoscut marelui public, dispărut din viaţa publică internă încă de la începutul anilor patruzeci. Este drept că pentru moment cel puţin accentul pare să fi căzut mai ales pe anii cînd, fostul gazetar, s-a aflat în miezul marilor crize diplomatice din anii patruzeci ai secolului trecut. Îmi pare chiar că această postură de martor la evenimente politice pe cît de tensionate pe atît de tragice este mult supradimensionată în raport cu perioadele de „anonimat”, îndeosebi cele în care a fost „doar” gazetar şi deputat.

Noua versiune a celei mai importante lucrări a fostului ministru de externe al lui Carol al II-lea, Préliminaires de la guerre à l’est , ar putea fi un eveniment din mai multe puncte de vedere. Greu ataşabilă unui gen anume, aproape uitată de istorici şi de publicul larg, cartea ne readuce în atenţie un autor, un stil de gîndire şi o formă de expresivitate inalterabilă, în care distanţa dintre reflecţie, scriitură şi acţiunea politică devine insesizabilă.

Apărută la o editură elveţiană în plin război, Préliminaires de la guerre à l’est nu s-a putut bucura de o receptare naturală, deşi pare-se că a fost reeditată de mai multe ori şi a circulat în mediile diplomatice în acei ani. Subiectul este pasionant şi deopotrivă încărcat de o memorie complicată. Greu de asumat moral, greu de discutat, dificil de reconstituit istoriografic ca atare, mai cu seamă în ţările satelizate din Est, războiul contra URSS purtat de coaliţia statelor europene asociate Germaniei în cadrul Axei Anti-Comitern sau războiul antibolşevic după cum era prezentat în epocă a avut un destin istoriografic ingrat. Ce poziţie ar trebui să alegi pentru a găsi tonul just? Cum să-i judeci pe actorii principali şi deciziile politice implicate? Cine este cu adevărat agresorul şi cine este victima?

Lucrarea a fost începută în iarna lui 1941-42, finalizată în primăvara anului 1943 şi editată în 1944. După cum o arată şi titlul, aceasta este de fapt un studiu cu privire la originile diplomatice ale „campaniei din Est” şi implicaţiile sale asupra Europei de Est ca şi a Europei în general. Explicaţia istorică care oferă logică şi suflu naraţiunii are la bază o schemă de lectură a evenimentelor relativ simplă: analogia dintre campaniile lui Napeolen şi Hitler în Rusia/URSS, la 1812  şi respectiv 1941. O analogie într-adevăr frapantă, cel puţin la prima vedere.

Gafencu este conştient de handicapul de a scrie „în plină furtună” informîndu-se, cum spune el, „aproape exclusiv din notele şi hîrtiile mele personale”. El crede că în acest fel va contribui la discuţiile ce vor urma încheierii ostilităţilor: „Războiul nu s-a sfîrşit; dar capătul său este previzibil, observă el, în comentariul care deschide volumul. Dincolo de conflictele armate, raţiunea caută să găsească încă de pe acum principiile ce vor determina pacea. /.../ Trebuie cunoscute cauzele dezechilibrului spre a şti cum să le remediem. Pentru a restabili pacea trebuie să ştim de ce şi cum a fost ea tulburată”.

În acest joc, atenţia sa este monopolizată de relaţia dintre cei doi „gangsteri totalitari”, cum îi numea recent, Vladimir Tismăneanu; respectiv, Stalin şi Hitler, cei care subminaseră, atît prin înţelegerile cît şi prin dezacordurile dintre ei ordinea şi echilibrul în Europa. Astfel, ceea ce apropie, din punctul său de vedere, cele două situaţii istorice, aflate la distanţă de peste un veac este faptul că, după o expresie a lui Benjamin Constant, liderii implicaţi s-au înşelat „asupra limitelor posibilului”.

Dar ceea ce face ca lucrarea să nu fie un simplu exerciţiu gratuit de reconstrucţie istorică este finalitatea sa, afirmată deschis în Cuvîntul-Înainte, şi care dă cărţii o notă de tragism în plus: cum poate fi limitatea influenţa sovieticilor în Europa după încheierea ostilităţilor? Gafencu este convins că Hitler va pierde războiul (sîntem în aprilie-mai 1943!), ştie că aceasta este dezirabil pentru interesul lumii civilizate, dar intuieşte că prin aceasta nici pacea, nici destinul Europei nu sînt garantate. Pericolul este URSS, după cum o mărturiseşte destul de explicit: „Ordinea europeană, deja atît de încercată, s-ar afla sub primejdia unei ameninţări cu atît mai îngrijorătorare cu cît ea pare mai complexă şi mai nedefinită”.

Ameninţarea vine atît din ceea ce ar putea fi „contaminarea bolşevică”(subl. Lui Gafencu!) a statelor europene cît şi din expansionismul statului sovietic, la adresa integrităţii statelor vecine. Gafencu vede soluţia nu atît în izolarea URSS ca pînă atunci cît în domesticirea sa, respectiv, „integrarea printre ţările occidentale”, cu condiţia acceptării de cătrea aceasta a „unei ordini în care limita este o regulă generală, iar echilibrul, un principiu de viaţă”. De asemenea, era nevoie de a fixa o limită expansionismului rusesc, prin construcţia unor contraponderi, precum încercase altădată Metternich. Acum însă era imperativ, crede el, ca Europa să se constituie într-un „bloc”, care să se poate proteja în raport cu alte blocuri: cel sovietic, chinez, anglo-saxon (american, de fapt!). Avem aici un eufemism (ţinta este evident Rusia), dar partea interesantă este că în această construcţie Germania învinsă urma să fie parte a acestui bloc, idee cu adevărat vizionară în contextul respectiv, şi mai ales în raport cu ordinea stabilită la Versailles, după 1918.

Cuvîntul înainte conţine de altfel multe idei şi pasaje antologabile, chiar dacă pe alocuri frazele sînt aici mai sibilinice şi prudente decît în restul cărţii. Gafencu ştie că trebuie să atragă atenţia asupra pericolului reprezentat de URSS, dar fără a-i speria pe Aliaţi şi mai ales fără a aliena Rusia, care urma să aibă un cuvînt greu de spus în ordinea postbelică. Evident apoi că Europa nu are la Gafencu o fizionomie instituţională anume, ci este mai mult o civilizaţie, un sistem de valori, o cultură a echilibrului.

Cele 14 capitole ale cărţii au fost fost organizate în două părţi, inegale ca întindere şi diferite ca metodă de abordare. Prima parte, mai întinsă, este concepută ca un „studiu al evenimentelor politice şi diplomatice care au precedat războiul dintre al III-lea Reich şi URSS”, respectiv între 21-23 august 1939 (Acordul de la Moscova cunoscut drept Pactul Molotov-Ribentrop) şi 22 iunie 1941, începutul Operaţiunii Barbarossa. Gafencu analizează aici în capitole scurte şi pline de tensiune cum s-a ajuns de la acordul de la Moscova, care a bulversat ordinea politică a Europei de Est, la atacul din 22 iunie 1941. Se reconstituie astfel decompoziţia ordinii geopolitice proiectate de către cei doi dictatori, de la „prima fisură”, respectiv, garanţiile date de Axă României după ”Arbitrajul” de la Viena, din 30 august 1940, la disputa surdă pentru gurile Dunării, semnarea Pactului Tripartit la 23 septembrie 1940, care ignora URSS şi introducea Japonia în joc, apropierea Germaniei de Bulgaria, acordul dintre URSS şi Iugoslavia (6 aprilie 1941) şi pînă la atacul acestei ţări de către Germania cîteva zile mai apoi.

Din punct de vedere istoric, aceasta este partea cea mai interesantă a lucrării, în care găsim analize dense ca şi un remarcabil simţ al contextului. Este deopotrivă o privire de analist ca şi o privire din interior, de martor. Vedem aici nu doar că autorul prevede eşecul german în Rusia şi victoria URSS (scria la finele lui 1942 şi primele luni ale anului 1943!), dar atrage atenţia, în afara oricărui parti-pris ideologic că în noul context pericolul pentru pacea Europei este URSS.

Partea a doua cuprinde cinci capitole, este mai concentrată, dar mai puţin spectaculoasă ideatic şi factologic. „Drama ţărilor situate între URSS şi al III-lea Reich”, cum este intitulată această secvenţă a cărţii, pare scrisă în cheia unei tragedii antice. Caracterul memorialistic este net mai vizibil: relatările sale din perioada misiunii la Moscova sînt pagini de proză de o excelentă calitate. Obiectivul său este fireşte aici de a explica de ce România se afla în război de partea lui Hitler şi de ce manieră ar trebui tratată aceasta după război.

Gafencu clarifică astfel poziţia României în noul context al înţelegerilor dintre principalele puteri revizioniste din regiune, Germania şi URSS, reconstituie încercările sale patetice de a se repoziţiona geopolitic pentru a-şi prezerva integritatea teritorială, abandonarea neutralităţii odată cu prăbuşirea frontului din Flandra, la 10 mai 1940. Ultimul capitol relatează circumstanţele teribile ale ultimatumului din 26 iunie 1940 trăite direct de autor. Este partea cea mai dramatică şi personală a lucrării.

Cititorul de astăzi ar putea fi uimit de tonul moderat, mai cu seamă în ce priveşte tratamentul adresat celor doi dictatori (Stalin şi Hitler), trataţi aproape ca nişte parteneri. Nu este doar un reflex de diplomat, pentru cine este familiarizat cu stilistica lui Grigore Gafencu, fie ca editorialist, fie ca politican. Gafencu judecă întotdeauna gesturile actorilor relaţiilor internaţionale din perspectiva unui analist raţional. El ignoră metodic astfel componenta ideologică a acţiunii politice. El nu face decît rareori şi foarte prudent critică ideologică, cel mai adesea discută despre opţiuni politice deschise, despre mijloacele diplomatice folosite şi despre consecinţele lor practice. Acolo unde unii ar vedea patologii ideologice sau mentale, el vede calcul, interese, abilităţi: un joc de putere şi inteligenţă. De aceea, nu face o distincţie netă între tirani şi democraţi. Este drept că aceasta ar fi fost şi contrară scopului practic al lucrării care este acela de a contribui la discuţia despre cum se poate realiza pacea, respectiv, o Europă a ordinii şi echilibrului.

Clasată în general ca o lucrare istoriografică (de autorul însuşi mai întîi), cartea este mai curînd un eseu de filosofie politică şi morală. Dezavantajul de a scrie o lucrare atît de aproape de evenimente este compensat de înţelegerea intimă a diverselor contexte şi personaje, detalii care istoricului pot scăpa, ca şi de o anume reflexivitate, care asigură coerenţă demersului dincolo de factualul contradictoriu.

Remarcabil de atent scrisă, cu o frazare clară şi strînsă, uneori nervoasă, de reporter, alteori leneşă, descriptivă, măsurată în judecăţi, cu titluri vii şi expresive, cartea surprinde poate mai ales sub raport stilistic: o remarcabilă proză de idei! În acelaşi timp, este frapant să obsevăm astăzi cît de puţin s-a înşelat Gafencu în analizele sale: atît în ce priveşte înţelegerea evenimentelor cît şi mai ales în ce priveşte semnificaţia lor. Cunoaşterea directă a mediilor politice şi diplomatice ale epocii, ca şi experienţa de gazetar şi om politic obişnuit să se afle mereu într-o anume proximitate dacă nu într-o relaţie directă cu evenimentele este aici decisivă: autorul ştie cînd trebuie să fie prudent, cînd să facă judecăţi decisive şi cînd apeleze la tehnica eufemismului.

Textul nu pune probleme speciale editorilor. Pe cît am putut compara, traducerea este excelentă, facilitată şi de limpezimea scriiturii lui Gafencu. Prefaţa şi notele dlui Laurenţiu Constantiniu sînt la obiect şi corectează sau completează textul. Ar fi fost poate de operat unele nuanţe, mai cu seamă în ce priveşte ipoteza analogiei Napoleon-Hitler/Alexandru I-Stalin, ca şi o scurtă trecere în revistă a poziţiei jucate de această care în literatura chestiunii. Un set de ilustraţii ca şi un indice se adaugă, alături de versiunea românească, acestei noi ediţii a cărţii.

Florea Ioncioaia