August 2008
Jean-François Soulet, profesor de istorie contemporană la Universitatea Tolouse-Le-Mirail şi la Institutul de Ştiinţe Politice din Toulouse, este un recunoscut specialist în istoria comparată a statelor comuniste şi în istoria societăţii civile. Dintre lucrările publicate, menţionăm: Histoire de la dissidence en URSS et dans les démocraties populaires depuis 1953; La mort de Lénine. L’implosion du système communiste; Istoria comparată a statelor comuniste din 1945 până în zile noastre.
Volumul de faţă „Istoria Europei de Est de la al doilea război mondial până în prezent” este structurat în patru părţi: „Trecerea la comunism”, „Vremea comunismului”, „Prăbuşirea comunismului” şi „Drumul spre Uniunea Europeană”. În prima parte, Soulet prezintă şi analizează cele două valuri ale expansiuni comunismului şi contextul în care s-au desfăşurat. Primul val (1939-1941), considerat o consecinţă a pactului Ribbentrop-Molotov, a dus la încorporarea în imperiul roşu a Basarabiei, Bucovinei de Nord, ţărilor baltice – Estonia, Letonia şi Lituania –, Volîniei şi Galiţiei (Polonia) şi a unei părţi din Finlanda.
„Marea Cucerire”, cel de-al doilea val al expansiunii comuniste, analizează intrarea Ungariei, Poloniei, Bulgariei, Cehoslovaciei şi României în sfera de influenţă sovietică. Soulet consideră că aceasta a fost favorizată de politica tolerantă a puterilor occidentale (SUA şi Anglia) faţă de Uniunea Sovietică şi de încrederea acestora în promisiunile lui Stalin: „Călcând în picioare acordurile încheiate cu ele, precum şi principiile internaţionale de bază, bolşevicii au căutat să înşele opinia publică internaţională prin simulacre de consultări democratice şi printr-o propagandă mincinoasă. Trist este că politica lor expansionistă nu a întâmpinat nici o rezistenţă reală din partea comunităţii internaţionale. Statele Unite şi Marea Britanie au sacrificat deliberat teritoriile anexate pe altarul Alianţei, convinşi – pe nedrept – că gardul de implicare al URSS în război era condiţionat de laxismul lor şi de indulgenţa faţă de intervenţiile în forţă ale lui Stalin”.
În opinia autorului, succesul comunismului în Iugoslavia şi Albania, s-a datorat în primul rând acţiunilor întreprinse de Tito şi Hodja, şi mai puţin lui Stalin. În „Vremea comunismului”, partea a doua a volumul, sunt analizate şi sintetizate: sovietizarea „democraţiilor populare”, rezistenţa armată şi disidenţa, excluderea lui Tito, revoltele anticomuniste (Germania 1953, Ungaria şi Polonia 1956, Cehoslovacia 1968).
A treia parte a volumului tratează sfârşitul regimurilor comuniste (desatelizarea). Soulet distinge trei tipuri de desatelizări: „desatelizarea dinspre vârf” (Ungaria şi Polonia) – o consecinţă a acţiunilor întreprinse de grupurile progresiste din partid; „desatelizarea de jos” (Republica Democrată Germania şi Cehoslovacia) – considerată un rezultat al acţiunilor populare de contestare a regimului; „desatelizarea influenţată” (Bulgaria, România) – o consecinţă a acţiunilor din interiorul partidelor comuniste, declanşate în urma presiunilor externe: „În aceste state, spre deosebirile de schimbările din RDG şi Cehoslovacia, populaţia nu a intervenit decât în finalul său, dacă vreţi, ca un complement al unui proces declanşat şi condus din interiorul partidelor comuniste, aparent sub presiunea forţelor externe”.
Ultima parte a volumul analizează situaţia fostelor state comuniste după 1989, dificultăţile prin care au trecut sau mai trec unele dintre ele, măsurile adoptate pentru integrarea în Uniunea Europeană, dar şi modalităţile de gestionare a trecutului comunist în aceste state.
Dumitru Lăcătuşu
Expert Serviciul Investigaţii Speciale